anda amidala

joi, 5 martie 2015

Câteva idei despre seria „Divergent” de Veronica Roth

Cred că titlul definește destul de exact ideea postării, căci am o grămadă de lucrușoare în cap despre seria „Divergent”, pe care o să le înșir așa, cu puncticele:

mi se pare că împărțirea pe facțiuni ale oamenilor e chiar o idee mult prea comună;
iarăși, faza cu manipulările genetice mie mi s-a părut foarte trasă de păr;
situația cu cei lăsați înafara experimentelor m-a lăsat destul de nelămurită;
de asemenea, nu mi-a plăcut trădările succesive ale lui Claeb;
nu mi-a plăcut nici de personajul lui Marcus Eaton, mie mi s-a părut un porc și jumătate și un manipulator;
de asemenea, consider că personalitățile lui Evelyn și ale Nittei sunt destul de duse la extrem;
cum cred că vi-ați dat seama deja, nu mi-a plăcut deloc evoluția lui Tris din „Insurgent”, s-a folosit de prea multe minciuni;
Jeanine Matthews mie mi s-a părut a avea un comportament maniac la adresa divergenților, ceva în genul lui Hitler cu evreii;
sunt foarte nelămurită de ce au trebuit să moară părinții lui Tris și nu Marcus și Peter, de exemplu?
de asemenea, de ce au trebuit să moargă în „Allegiant” Tris și Uriah?

joi, 19 februarie 2015

„Allegiant” de Veronica Roth

Hello! Știu, săptămâna trecută am început să vorbesc despre „Lorien Legacies”, dar mi-ar plăcea să termin de vorbit despre seria „Divergent” până una alta, căci mai am două articole (două cu acesta de față) de scris despre serie momentan. Zic momentan căci n-am apucat să citesc micile povestioare care-au fost scrise pe lângă cele trei romane mari care-au definit firul principal al acțiunii.
După ce-am terminat de citit „Insurgent”, eram curioasă de cursul acțiunii, cu atât mai mult cu cât nu mi-au plăcut minciunile lui Tris.
Ce mi-a plăcut în acest al treilea volum:

noile dezvăluiri legate de experimentele din câteva centre;
ce a făcut mama lui Tris;
evoluțiile lui Caleb și ale lui Evelyn;
relația dintre Christina și Four.

Ce nu mi-a plăcut la acest roman:

cele 2 morți absolut fără niciun sens (vă las pe voi să citiți cartea ca să vedeți despre cine e vorba);
schimbările de comportament și ideologice ale lui Tobias;
faza cu înscenările morților mai multor divergenți;
Nitta (o să vedeți cine e acest personaj dacă citiți cartea);
faptul că Uriah consuma atât de mult alcool.

Cam atât am avut de spus despre carte.

joi, 12 februarie 2015

„Eu sunt numărul patru” de Pittacus Lore

Hello! Azi vă voi vorbi puțin despre primul volum al unei serii numite „Lorien Legacies”, serie care nu are un nume corespondent în limba română; cel puțin, nu încă. Spre deosebire de seria „Georgina Kincaid”, la care începusem din lene și neatenție taman cu al patrulea volum, acum am fost conștiincioasă și am pornit cu primul volum al seriei, „Eu sunt numărul patru”.
Seria este una științifică - fantastică (cred că deja v-ați obișnuit să-mi placă cărțile SF și polițiste), scrisă de Pittacus Lore care este un pseudonim literar pentru James Frey și Jobie Hughes. Cartea în limba originală, adică în engleză, a fost publicată pe 3 august 2010 de HarperCollins, iar tradusă în română ne este oferită de către editura Nemira începând cu luna februarie 2011. De asemenea, în aceeași lună în care s-a lansat traducerea în română la noi, DreamWorks Pictures a lansat ecranizarea cărții.
Mi-au plăcut și displăcut, ca întotdeauna, câteva lucruri la acest roman. În primul și în primul rând mi-a plăcut îmbinarea dintre acțiune și dragoste în carte. Au existat momente mai siropoase, dar, deasemenea, au existat destule scene de acțiune. Și ideea seriei, care ne-a fost introdusă, mi-a plăcut, mi se pare aproape originală. Mi-au plăcut, spre surprinderea mea, și câteva personaje, precum Sam Goode, Sarah Hart și Bernie Kosar, câinele lui John.

Lucrurile care m-au deranjat au fost ceva mai multe, ce-i drept. Cred c-a devenit o obișnuință să-mi displacă adaptările cinematografice, așa încât dacă va mai mira pe cineva acum, în curând n-o va mai face. Nu mi-a plăcut faptul că Henri, cepanul lui John, a decis să se mute în Paradise, atât de aproape de sediul general al mogilor, dar am înțeles din volumele viitoare motivația acestei mișcări, deși această mișcare a dus la existența unor secrete între John și Henri, secrete care-i vor aduce moartea lui Henri. De asemenea, m-a deranjat și absența lui Malcolm Goode (tatăl lui Sam, prietenul cel mai bun al laui John), dar, ca și în cazul mutării în Paradise, am aflat detaliile în volumele ce-au urmat. Nici de fostul iubit al Sarei nu mi-a plăcut, dar cred că-mi voi schimba părerea după ce voi citit documentele adiacente seriei.
N-o să vă fac aici nicio scurtă povestire, vă las pe voi să vă delectați cu cartea.

joi, 5 februarie 2015

„Mândrie și prejudecată” de Jane Austen

A venit timpul să-i fac recenzie și acestei cărți. Încă de la început vreau să subliniez că romanul nu se numără printre preferatele mele, așa că mi-a trebuit multă perseverență s-o duc la capăt. Așa că nu e de mirare c-am început de 2 ori cartea ca s-ajung și eu s-o termin măcar o singură dată. Nu prea reușesc să înțeleg de ce oamenii sunt înnebuniți după ea, deși chiar și eu admit c-am găsit câte ceva ce să zic că-mi place.

Prima jumătate de carte sau aproximativ prima jumătate de carte mi s-a părut criminal de plictisitoare, mi-a dat sentimentul că cartea e o imensă pierdere de timp iar autoarea chiar și-a pierdut timpul scriind-o. A devenit ceva mai interesantă o dată ce Lidia Bennet a fugit cu Wickham; de fapt, acțiunea Lidiei e „sarea și piperul” cărții, altfel aș fi putut spune că opera ar fi putut aparține și genului liric (pe care eu chiar nu-l pot suporta).
Ce mi-a plăcut cel mai mult la carte:

inocența lui Jane, care este o fire foarte blândă, nici când domnul Bingley părăsește proprietatea închiriată lângă familia Bennet fără niciun cuvânt de explicație ca lumea; la fel, deși e frumoasă nu a devenit vanitoasă, fiind și singura persoană din familia Bennet fără prejudecăți;
mi-a plăcut foarte mult personajul lui Elisabeth, care e foarte independentă și citește foarte mult, deasemenea refuzând o căsătorie din interes cu domnul Collins;
nici schimbarea domnului Darcy sub influenața iubirii către Lizzy ce-i încolțește în suflet nu e de lepădat.

Ce nu mi-a plăcut la carte:

domnul Darcy la început, acesta fiind orgolios;
cartea e plictisitoare, așa cum vi-am menționat la început, se acordă un procentaj prea mare descrierii moravurilor și culorii epocii în comparație cu acțiunea propriu-zisă;
domnul Wickham, care e un mincinos și un ipocrit fără scrupule;
doamna Bennet, care e o guralivă și jumătate ce-și face fetele de râs, o superficială, o prefăcută.

Cam astea am avut de spus despre capodopera de față a doamnei Jane Austen.

joi, 29 ianuarie 2015

„Alchimistul” de Paulo Coelho

Prima dată când am avut o tangență reală cu opera domnului Coelho a fost în clasa a noua când am studiat chiar romanul „Alchimistul” la orele de română, așa c-a trebuit să-l citesc, de voie de nevoie, căci profesoara mea de română era genul care ne „omora” dacă ne prindea că nu ne-am citit cărțile pe timpul verii.

Așadar, „Alchimistul” vorbește despre drumul spre împlinirea Legendei Personale; fiecare avem așa ceva, dar puțini dintre noi au îndeajuns de mult curaj să iasă din rutina cotidianului și să pornească la drum, înfruntând pericole la tot pasul doar perntru că crezi că ești menit pentru ceva anume sau să faci ceva anume.

Despre asta este, în esență, cartea căreia încerc să-i fac recenzie: o povestire despre Legenda Personală, despre cunoașterea și înțelegerea semnelor ce duc spre împlinirea Legendei Personale și despre cum să înveți să-ți asculți inima.

Despre acțiune, nu vă mai povestesc absolut nimic, vă las pe fiecare în parte să vă delectați cu cititul cărții, altfel, risc să vă distrug momentele plăcute trăite alături de carte.